Superlativul Michael

Michael Jackson imi aduce aminte de copilarie, de adolescenta, de prima muzica buna pe care am ascultat-o in viata mea. A trebuit sa moara ca sa ne dam seama cat a insemnat. Michael a fost idolul a zeci de milioane de oameni. In anii ’90, era un adevarat zeu, sau o „legenda in viata” asa cum a fost desemnat oficial prin unul din cele 13 Premii Grammy primite. Michael a reprezentat enorm, nu doar prin realizarile sale de exceptie, cum ar fi pozitia din cartea recordurilor, ca ‘cel mai de succes artist al tuturor timpurilor’. De pilda, ce alt artist din ziua de azi mai poate vinde peste 750 milioane de discuri? Dansul sau aparte stil ‘moonwalk’, concertele sale, au fost venerate de procente insemnate din intreaga planeta. Michael ne-a invitat la dans dupa anii comunismului. Cu el am crescut, cu el pasii copilariei ne-au educat mai mult decat o facusem pana atunci. Personal, mi-au placut la el discretia si modestia unui artist care a promovat, atat muzical cat si financiar, respectul pentru copii si mediu. Si tot personal, consider ca toate acuzele ce i s-au adus de-a lungul timpului, inclusiv procesele, au fost pretul pe care trebuia sa-l plateasca pentru celebritatea sa, pentru deranjul de a fi fost mai in voga decat insusi presedintele Americii. Michael a fost, inainte de toate, un reper care a marcat sfarsitul secolului trecut. Cu o copilarie chinuita, cu avant si decadere, nu a fost omul perfect, pentru ca nu putea fi ceea ce nu a existat vreodata. Uitandu-ma in prezent, nu mai vad nimic de valoarea lui. Uitandu-ma in urma, imi imaginez ca poate doar un Elvis are nevoie, intr-o alta lume, de un concert alaturi de Michael. Poate macar acum acea lume pe care si-a dorit sa o vindece si sa o faca mai buna (‘heal the world’), sa fie mai dreapta cu el…  Michael, Rest in Peace!

Dumnezeu avea ochi albastri

„In munti, acum, e-un fel de-nlacrimare/ Si lacrimile picura mereu/ De parca s-a-ntamplat ceva ce doare/ Si astazi, plang, in loc de fiecare/ Ochii albastri ai lui Dumnezeu…   Noi stam in ochii lui si-avem de toate/ Si suntem asezati si calatori/ Si el cu-aceleasi lacrimi ne strabate/ Si-n ele, cand altfel nu se mai poate/ Cadem si noi din ceruri uneori…   Sunt toate intr-o ordine fireasca/ Se frange tot ce se cuvine frant/ E masca unde este loc de masca/ Pe noi, pe toti, din pleoapa lui cereasca/ El, uneori, ne plange pe pamant…   Acum, in munti, sunt lacrimi si e ceata/ Si soarele s-a spart ca un deochi/ Vai, Doamne, tu ne dai aceasta viata/ Si o gustam cu mila indrazneata/ Ce bine ne simtim la tine-n ochi…   Din ochii tai, lumina lumii vine/ Si tu chiar intunericu-l descosi/ Si-am vrea sa-ti fie totdeauna bine/ Si, uneori, ne temem pentru tine/ Sa nu orbesti de-atatia pacatosi…   Sunt toate intr-o ordine fireasca/ Se frange tot ce se cuvine frant/ E masca unde este loc de masca/ Pe noi, pe toti, din pleoapa lui cereasca/ El, uneori, ne plange pe pamant.” (Adrian Paunescu)