Alec’s Book

Mi-eşti dragã

 

apasã pe trãgaci şi cântã

şi joacã hora dacã vrei

luându-te de gât cu plumbul

şi invitând moartea la dans

de dragul ei…

 

sã-mi dãnţuieşti pânã în zori

spunând pãcatul tãu oricui

tu, Evã pururi, condamnatã

rãsai, te stingi, c-aşa ţi-e scris

de dragul lui…

 

iar voi, nuntaşi, sã nu-i huliţi

şi nici sã-i plângeţi dacã mor

e-un strigãt mut şi ei aleşi

şi-o jertfã încã nu-i destul

de dragul lor…

 

cu noi va fi la fel, iubito

aşa simt eu, sã-mi fiu cãlãu

ne vom iubi, vom fi şi miri

şi-n lumea ta eu voi pieri

de dragul tãu…

 

o sã te-aştept în steaua mea

la sufletu-mi vei fi mereu

ne va ierta şi Cel de Sus

ne va chema un cer întreg

de dragul meu…

 
Ritual

 

 

 

ce dulce m-a ajuns durerea fix în piept

credeam cã nu m-o mai gãsi şi viu

ce larg e cerul când e drept

de ce n-aş fi, de ce sã fiu…

 

 

şi-aşa de des mã pierde vremea-n loc

de nu mai ştiu ce mult e când nu sunt

am tot sperat sã calc pe cioburi de noroc

şi iar mi-e frig acolo în pãmânt…

 

 

de-ar încãlzi o lumânare suflete pierdute

topiţi am fi acum cu tot cu ce ne-avem

sã curgã-n râuri sângele ruşinii mute

de n-om mai şti nicicând c-am fost sau mai suntem…

 

 

şi ce amar sã guşti din fiecare pod

credeam sã nu mai trec prin astã suferinţã

şi-am tot apus, şi-am învãţat sã-nnot în glod

spre-a fi ce am mai fost, mai trainic în credinţã…

 

  

Irezistibil

 

 

 

perdea de vise ne-mplinite

aşterne ceaţa-n gânduri goale

sã mergi spre nicãieri te-ndeamnã

mereu mai trist pe-aceeaşi cale

 

şi chiar de-ar fi sã te destrame

ce-mpletiturã fin aleasã

va curge ceara şi va ţese

uscându-se-n canon … mireasã

 

un suflet latrã, altul nu-i

doar moartea ne uneşte-n viaţã

iubirea-n umbre ne desparte

cu mângâieri surde prin ceaţã

 

mã cauţi sã te-ntrebi de tine

dar te-am uitat şi nu te ştiu

te-ai rãtãcit din vina mea

e mult de-atunci, e prea târziu

 

gândeşti sã poţi sã mai rezişti

de ce o faci de n-ai habar

perdea de vise ne-mplinite

îţi dau coşmarul meu în dar

 

 

 

La repezealã

 

ranã peste ranã

pungi de sare sparte

ieşim toţi dintr-o mamã

şi mergem hãt departe

 

în talpã rupţi papucii

perechi de ochi holbaţi

fideli semnului crucii

în sine încuiaţi

 

cugete sfãrmate-n simţuri

ciori fomiste se agitã

sã le dãm cu tifla-n ciocuri

poate totuşi se mãritã

 

locul strâmt sub soare

coate depãrtate

de ce tot nu mai moare

s-avem doar noi dreptate

 

când se dã la vrac prostia

se mãreşte coada vulpii

şi ne-apucã agonia

mai turbaţi ca lupii

 

sare peste sare

se mai sparge câte-o ranã

mama pleacã-n depãrtare

unde mergi tu, mamã ?

Recunoştinţã la pãtrat

 

 

 

la fel cum stã descrisã-n cãrţi

prea blândã la icoanã

te recunosc stând pe coperţi

pe tine, mamã

 

cu tine-n tot ce sunt şi-am fost

voi fi ferit de orice teamã

şi-am sã tot fiu pân’ o sã ştiu

de tine, mamã

 

şi-aşa cu drag m-ai îngrijit

cã n-ai bãgat de seamã

cât am crescut, cât te-am iubit

pe tine, mamã

 

ce trist sã vãd cã-mbãtrâneşti

nãdejdea-mi se destramã

şi-am sã te rog sã mai rãmâi

iubitã mamã

 

o sã trãiesc mândru de voi

pãrinţii mei de pus în ramã

atât de greu cum ne-a mai fost

oftatã mamã

 

 

Alternative

 

 

 

sãbiile lucioase din tezaur sparg dintr-o rãsuflare balonaşele pline cu aer, ce ţin loc de plãmâni

 

îngropaţi în zãpadã scoatem doar nãsucul afarã spre a-i vedea lungul sãu şi a ni se mai putea da peste el

 

nenumãrate tone de tãlpi slinoase de Gozilla strivesc nepãsãtoare, cu dispreţ, globuleţele naşterii de rugãciuni

 

dac-ar fi sã-l luãm pe parcã drept duhovnic, am fi poate campionii unui trofeu imaginar de oţel

 

demoni la început de carierã, cu chip de aproapele tãu, zdrobesc în pumni jumãtãţile pline de pahar ale optimiştilor pãgâni

 

cine greşeşte constant sã fie aspru condamnat sã ne poarte sâmbetele la toţi, singurel

 

potop cu foc, anunţat scrijelit pe petale de rouã, mistuie tot cu sadism, mai puţin icoanele fãcãtoare de minuni

 

de n-avem…, facem rost sau visãm, e ora niciodatã târzie spre a o scoate la liman într-un fel…

 

 

 

N-ai vrut a-mi spune

 

 

voiam o vorbã de la tine

o vorbã… ca apoi

întins pe laurii trufiei

sã-nchid ochii amândoi

 

sã nu pot a-i mai deschide

o, dragã, niciodatã !

cã o vorbã-am preţuit

în lumea asta toatã

 

aşa de mult doream sã-mi spui

din gura ta mãruntã

acel alint sau moft, ce-o fi…

mã rog…, o vorbã sfântã

 

priveam cum laşi ca sã mã-nalţ

spre patima vibrândã

doar a simţi cum pleacã

o vorbã sã-mi ajungã

 

din milã fie, şi puteai

iubita mea iubitã…

sã mã încânţi mãcar atunci

c-o vorbã chinuitã

   

 

 

durerea mea a aşteptat

un timp. apoi, grãbitã,

luptându-se cu trupul meu

l-a frânt într-o clipitã

 

un geamãt sau un ţipãt scurt

ce-a fost, nu mai conteazã…

o umbrã însã a venit

şi sufletu-mi reteazã

 

împãcat eram eu dacã

spuneai doar un cuvânt

şi am plecat dintre cei vii

pentru o vorbã-n vânt…

  

 

 

Resemnare

 

 

nu ne cunoaştem pe sine

şi nu o vom face vreodatã

altfel de-ar fi nu ne-ar sta bine

inima lumii ar sta sã mai batã

 

misterul se-agaţã în astã eratã

nimic nu e nou şi nu ştim de noi

s-aşternem sub lacrimi prelatã

în pãmânt de n-om sta în noroi

 

ne-ascundem sub soare de-a noastrã fiinţã

e umbra aceea ce vrem sã gãsim

sã fim trecãtori ne e cu putinţã

la toţi ne e fricã de-a putea sã iubim

 

când e mai simplu ca apa

rãspunsul aproape ne este

atunci ni se deschide şi groapa

vom duce cu noi astã veste

 

cruţaţi suntem noi în neştire

şi sigur e bine aşa

cãci sângele-i împins spre pieire

de-acel nedescifrat altceva

 

 

 

 

 

Stã scris în stele

 

 

te-apuci sã scrii, nu ştii ce vrei

nici umbra nu-i la locul ei

ai vrea sã prinzi în vraja ta

un univers lipsit de-o stea

 

e strâmt aici dar tu insişti

o lampã-ţi umple ochii trişti

nu vrei sã ştii, e rostul tãu

e steaua ta şi visul meu

 

prea dulce cânţi din trup sfios

ai crede-n van cã-s mânios

pomanã faci, vei fi mereu

în steaua mea un Dumnezeu

 

cãci nu e mult sã te dedici

aşa cum tu ades îmi zici

peniţa-n veci va birui

aceeaşi stea va strãluci

 

sã nu renunţi sã-ţi chemi cuvinte

vei izbândi prin cele sfinte

când oboseşti nu vei mai fi

o stinsã stea eu voi iubi

 

 

 

în piept adânc ţi-e un punct mort

greu sã te-aleg, de-abia suport

doar cu iubirea vom rãmâne

e steaua noastrã farã-un nume

 

e steaua ta şi visul meu

în steaua mea un Dumnezeu

aceeaşi stea va strãluci

o stinsã stea eu voi iubi

 

 

 

 

 

  

 

 

 

 

 

 

Dedicatã fãrã seamãn

 

priveam în zare cum rãsai

în jungla mea umbritã

sudori curgeau de mulţumire

şi-o mamã fericitã

 

avea sã-ţi fie prima zi

şi cea dintâi a mea

atunci am gângurit şi eu

chemându-te de-ai vrea

 

erai sã vii sã mã culegi

prin spini tociţi de tine

plângeam sã ştiu doar unde eşti

şi-apoi sã vezi de mine

 

tu soare calci pãdurea mea

ştiai cã va fi deasã

şi-ai tot sãpat pân-a fost loc

mãcar sã-mi vii acasã

 

de bucurie c-ai venit

stropit-am lacrimi rouã-n floare

şi sânge sã fi fost şi poate

nu mã durea atât de tare

 

cãrãri înguste mi-ai gãsit

erau greşeli ce le-nfundau

cu raze fine ai salvat

un suflet ce tot mi-l orbeau

 

 

 

lumina-ţi roşie curatã

mi-a luminat al meu destin

şi te-am vãzut a mea mereu

cãci dupã ploi a fost senin

 

o mulţumire-ar fi puţin

şi nu ştiu dacã ai primit-o

dar ia în schimb al meu sãrut

de ziua ta iubito

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nimic

vãrsând flãcãri mã apãr de tine

de dragostea mare ce vine şi vine

întind mâinile bãtãtorite ca scut

vremea mea ştiu c-a apus prea demult…

 

îmi smulg un os şi lovesc cu putere

nebun de legat dar crud de durere

nimic nu conteazã şi ştiu cã nu sunt

şi-aş vrea sã rãmân totdeauna pãmânt…

 

n-am meritat sã fiu chiar de-aşa e scris

te-am amãgit ca sã fac parte din vis

şi-acum mã lupt în pãcat resemnat

o parte din mine-a murit, dar Issus a-nviat…

 

cerul e iar trist, e noapte din nou

oare unde mã aflu departe-n cavou

e mult pân’ la tine şi nu mai e loc

mã pierd în banal şi-apoi mã sufoc…

 

ne mângâie dorul şi ne sãrutã uşor

o lumânare se stinge purtându-ne-n zbor

e ultima oarã şi scumpã e clipa de-apoi

pedeapsa n-a mai avut, iubito, rãbdare cu noi…

 

 

 

 

 

 

Trãire

 

 

dormeau domol copacii în liniştea bizarã

se scuturau salcâmii şi toamnã e, şi searã…

un licurici sãlbatic îngânã-o melodie

şi uite cum poetul coboarã-n poezie

 

se tolãneşte-nfipt pe-o ramurã de nuc

şi soarbe din mirosuri ce palide se duc…

el poate sã sãrute cu inima poiana

tãcut o încãlzeşte cã mâine vine iarna

 

şi suflã cu putere, cu har şi încântare

cãci e a lui acum şi va fi pânã moare…

ea-i naşte aripi din visul lui cucernic

natura e aceea ce l-a fãcut mai vrednic

 

doar clipe de rãgaz ce se înşirã-adânc

vibreazã-ntreaga lume şi frunze moarte râd…

a lor e veşnicia ,imensã-i preţuirea

ei ştiu ca sã clãdeascã din mucegai iubirea

 

momente de tandreţe se-mpart chiar lângã noi

avem un rai al nostru, aici, printre eroi…

sã spunem tuturor, poetului din noi

cã ne avem şi suntem eroi printre eroi

 

 

 

Pelerin din lut

 

nici nu mai ştiu de mine

de fapt ce e viaţa în sine ?

sunt iar cum am mai fost

cu mine doar şi fãrã rost

 

n-am cui sã-ncerc sã spun

şi dac-o fac la ce e bun ?

ani au trecut şi e la fel

şopteşte-mi te rog al meu ţel

 

sã mã descurc, sã fiu doar eu

ce libertate e cu-acelaşi Dumnezeu ?

e tristã lumea şi-i bolnavã

şi nici un doctor nu-i de strajã

 

mi-e milã de tot şi e vai de noi

caut cu lumânarea stinsã – ‘napoi

la vremuri ce port la inima-mi strãinã

tu nu mai eşti aici sã ai vreo vinã

 

nimic nu-i greu dar e-n zadar

şi sângele îmi e mai rar

dar pânã când sã îl mai cern

şi oare vreau sã fiu etern ?

 

atâta pot şi fac ce sunt

o mânã vie de pãmânt

iertare scriu şi simt ce nu-i

câte un strop aş da oricui

  

 

 

la fel, mereu, fãrã sã ştiu

vãd doar acel nor prea cenuşiu

nu-i chip sã mã fi sãturat

nu pot, n-am voie, e pãcat

 

şi-aşa mã mint sã treacã-un timp

ca sã nu plâng mã mai alint

îmi tot promit c-o sã rezist

şi iar mã mint, şi iar exist

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cerc vicios

 

 

copacii despuiaţi de vlagã

miros de fum în bolta largã

aceeaşi linişte pe drum

acelaşi gând de om nebun

înfrigurat şi plin de scrum

 

traseu bãtãtorit de timp

cu tine merg, emoţii simt

aceeaşi cale de urmat

acelaşi cer înnourat

jertfind apus însângerat

 

pioni grãbiţi şi fãrã sens

mânaţi de-un cenuşiu intens

aceeaşi ceaţã-n gândul lor

acelaşi chinuit decor

îmbãtrânit în chip de dor

 

pãmânt îndestulat de hoituri vii

nu cred cã sunt, nu vrei sã fii

aceeaşi umbrã peste toate

acelaşi suflet hãt departe

însingurat cu iz de moarte

 

 

 

 

 

 

 

Negaţia existenţei

 

 

cu amintirea mã încânţi

plutesc mereu în simţ cu tine

nu îndrãznesc sã vreau mai mult

sã ştiu cum sunt e o ruşine

 

nu ar fi mult sã-ntind o mânã

e viaţa mea şi nici n-o vãd

în moarte clinicã-i curajul

şi port în suflet un prãpãd

 

mã umileşte orişicând

nu-i milã de durerea mea

sunt vinovat, dar nu sã plâng

iar crucea parcã mi-i prea grea

 

nu pot sã cer, atâta sunt

condamnat prin lipsã de probe

de-abia mai respir printre lanţuri

pot doar sã mã apãr prin vorbe

 

sã ai curaj sã te confrunţi cu tine

luptând cu rãul care-ţi curmã visul

sã nu te temi de-o viaţã chinuitã

nu-ţi garanteazã nimeni paradisul

 

 

 

Vuiet târziu

 

 

 

…’cerc roua dimineţii sã dea fiori uitãrii

e-atâta lungã vreme şi palidã-i speranţa

te voi simţi din nou, mai fragedã-mi vei fi

ce dulce-i freamãtul visãrii…

 

ţi-am spus mereu şoptit şi vag cã te iubesc

de-aş fi ştiut…, aş fi strigat la stele

mi-era un suflet doar al tãu, iubito

şi nins şi plâns îţi poartã mai adânc acum respect, încununat c-un dor dumnezeiesc

 

iar oful trist al meu suspinã tot mai mult

corabia cu poza ta n-a mai ajuns nicicând la ţãrm

e-un uragan certat cu duhul, ce mi te-a luat fugar

n-a mai lãsat vreun loc de-un ultim îngheţat sãrut

 

de-acolo un’ te-ai dus de ce nu-mi mai vorbeşti ?

am învãţat poveşti c-aşa-mi plângeai cã vrei sã-ţi spun

odor iubit pe viaţã, voi fi îngerul tãu

cui sã-i mai spun durerea cãci tu…, tu nu mai eşti

 

o lume-ncrâncenatã, zbârcitã mã bârfeşte cã-s nebun

nu mai rãspund nicicui iar capul mi-i de plumb

aş vrea sã pot cum îţi plãcea, dar nu mã vãd mâncând

aştept sã vin sã dorm la tine pe veci cu trupul scrum

 

 

 

 

 

tresar nerãbdãtor, dorinţa-n gând spre tine, când sunã…

sunt amintiri pictate-n lacrimile noastre, ce fac din tine-o sfântã

apoi, când îmi aduc aminte tremur şi prãbuşit rostesc

sã vinã toţi nebunii, c-au zis cã ne cununã…

 

noi doi am fost şi suntem mai mult decât aici se poate

a mai surzit şi cerul sã strig cât mi-e de dor

s-a înecat şi-oceanul de-al meu dulce amar

pe tine te-a chemat întâi acel ce nimeni nu-l rãzbate

 

ţi-am înşirat mai ieri pe zeci de foi dorinţa-mi cãtre tine

aş vrea sã-ţi scriu cu mãrgãrit mãcar sã ştii c-al tãu rãmân

atât de tânãrã-ai dorit sã-l vezi şi sã te mângâie Hristos

pãgânul tãu umil se roagã, dar unde pun scrisoarea, cãtre cine ?

 

îmi vei rãmâne retina sufletului meu, o flacãrã nestinsã

îndatã voi veni sã fim doi nori senini

nici nu-mi mai pasã-acum, cãci timpu-acesta e puţin

din ce erai, iubito-acuma eşti o lumânare-aprinsã…

 

aici e tristã vremea şi pustie cu frunze cenuşii, rafale

…’cerc roua dimineţii sã dea fiori uitãrii

e-atâta lungã vreme şi palidã-i speranţa

ce dulce-i freamãtul visãrii…

 

 

 

Simplu sigur

 

 

 

 

adorm ca visul printre nori

cu încã-o zi îmbãtrânesc…

şi-mi pare rãu când mâine-n zori

nu eşti sã-ţi spun cât te iubesc

 

 

şi dac-ai şti ce mult mi-e dor

sã vreau sã pot sã-ntineresc

te-aş lua cu mine-n somnul meu

şi pânã-n zori sã te iubesc

 

 

dar voi veni cu noaptea iar

la tine-n geam sã bocãnesc

o lume-ntreagã voi trezi

când voi striga cã te iubesc

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pentru tine

 

 

 

 

şi-n umbre te ador, femeie

şi-n ofuri de condus acasã

şi o sã vezi cât de drãguţ

va fi pupicul ce ne pasã

 

 

şi nu fi tristã cã atunci

ţi-am inundat ochii în jale

şi am jurat spãrgând în stânci

cã-ţi voi fi soarele în cale

 

 

şi strig şi joc cã-ţi sunt al tãu

şi-s fericit şi eu şi marea

şi te iubesc în felul meu

şi-abia aştept sã-ţi simt chemarea

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Spovedanie de formã

 

 

 

s-a îmblânzit iar cerul

cerul slãvirii noastre

el nu vrea sã curgã, dar vãd ca o undã

ce strãbate la noi printre astre

 

 

e ger cumplit şi rana deschisã îngheaţã

ca un strigãt ce ţipã şi-l sufoci pânã moare

toţi ar fi vrut sã le-ngheţe la fel

durerea cea fãr’ de iertare

 

 

sub o formã sau alta toţi suntem ţintuiţi fãrã vinã

pironiţi de la naştere în pãcat şi-n neştire

viaţa e ispãşire de care pãcate ?

e închisoare în muşchi şi-n gândire

 

 

de fapt ce suntem noi: soldãţeii de plumb a douã armate

ce se-nfruntã de mult, la nivel prea înalt

stãm mereu fãrã voie, la datorie, pe front

sãpându-ne locuri de veci în şanţuri de-asfalt

 

 

 

 

Mântuire

 

gloate de tâlhari în ochii-ţi verzi strãpunşi de turbã-amarã

glasul tãu ce cântã-ncovoiat pe-o geanã de chitarã

dã un doi de treflã jos

sã curgã duios…

 

ah, voi ce daţi vina pe alţii

scuzându-vã-n mila prea sfântã

daţi sângele-n albia ceţii depãrtate

ce s-aşterne şi vine din infernul ce cântã…

 

capete strãpunse de sãgeţi veninoase

s-aninã stelat şi balaurul agitã flãcãri cu diavoli

e ziua noastrã şi tare aş vrea

un vampir sã ne gâdile venele-arcuite şi pline

 

de rouã de colburã-nvelitã-n cenuşã…

din discuţii aprinse te-am umplut cu curentul sãlbãticiei mele

şi libelulele negre deschid carapacea morţii în semn mortuar cã vor şi ele

sã stea sã se uite naive şi nevinovate cu lentoarea unui desfãşurãtor lugubru

 

ce-n poveşti se îmbracã cu straie de Roşu-mpãrat

şi-şi conduce propriul regat:

         de ce te închini la mine, creştine ?

tu nu ştii cã eu sunt mai simplu ca tine, ca alţii ce-mi sãrutã mirul curat

 

sã-i ajute sã vadã ceaslovul ce prin discipoli le-am dat, mai puţin de unul

         închide-mã degrabã în turnul singurãtãţii, între beton şi doar patru pereţii!

sã defilez alene pe culoarul de minus ‘n’ stele

sanctificat pe dealul al treilea al urbei mele

 

… şi se porni o furtunã plinã de temperaturã bolnavã

sudoare ce-l stropea pe obraji d-epavã

şi-l fãceau tot mai mare, îi dãdeau puterea

sã suporte ciupiturile otrãvite prin hohote chinuite

 

ficatu-i muşcat cu o foame ce ne stârpeşte ideea de bazã

suficient de uimiţi se aratã sfidându-şi faptele ce-i acuzã

trãdându-le-nclinarea aleasã prin vot de care nu-şi amintesc niciodatã…

         se tem sã ţi-o spunã, dar ştiu cã o simt cu o durere descãtuşatã

 

de idealuri, de vreme, de datorie de sclav pensionar

sau poate, mai curând, suav mercenar

sã nu ne iei ispita cãci nu ne vom mai simţi unii pe alţii în noi

singurãtatea cruntã ne cerne rãbdarea şi o izbeşte la gunoi, lãsându-ne goi…

 

 

 

Mascã de oxigen

 

 

când arzi în chin ca pe un rug

neprihãnit şi stins şi fãrã vlagã

sã-i chemi în suflet pe pãrinţi

şi pe a ta cea mândrã dragã

 

când crezi cã totul e sfârşit

şi doar adio ţi-a rãmas

sã nu renunţi la a mai fi

purtând pe Dumnezeu în glas

 

şi-atunci când marea va seca

iar tu – un munte prãbuşit

sã rabzi, sã crezi în şansa ta

nimic nu e nicicând pierdut

 

strãmoşii tãi de-o sã învie

în casa ta sã îi primeşti

pe orice-aproape e ştanţat

mai mult ca tine sã-l iubeşti

 

sã nu te laşi, sã vrei, sã lupţi

îndemnul unui om ratat

cât timp se roagã-atâţia pentru tine

un înger eşti, ne-ncoronat

 

 

 

 

Strigãt

 

 

 

adânc în sufletul tãu sap

tu, razã de speranţã…

şi-o viaţã te îndeamnã-acum

de i-ai mai da o şansã

 

 

şi munca-i grea şi mã aplec

uşor sã-mi scuip în palme

o bãtãturã ţipã rar

cã îi e dor şi foame

 

 

cãci sapa mea e ruginitã

dar fierul este tare

şi nu se lasã opintit

 când chinul e prea mare

 

 

o, Doamne, Tu, cât eşti de bun

deschide-Te spre mine

şi-ţi voi rãmâne-ndatorat

şi voi veni la Tine

 

 

 

 

Non sens vita

 

 

sãmânţa-i toatã împânzitã

sãmânţa omenirii…

pe locuri sumbre şi de veci

pe locul adormirii

 

 

şi bate vântul peste ea

e seara cea mãreaţã…

e lumea-n care eu aş vrea

sã intru ca prin ceaţã

 

 

îngroapã-mã adânc în ea

în lumea nemuririi…

eu vreau sã vin dar ea nu vrea

sãmânţa omenirii

 

 

e prea mult calm, e noapte-acum

sunt spiritele lor mãiastre

simt trupuri ce-s fãcute scrum

d-enormele dezastre

 

 

îi vãd, îi simt, ei sunt aproape

ah, soartã blestematã

cãci alţii rãi urlã departe…

viaţã destrãmatã

 

 

 

 

 

şi cade pe pãmânt…

o lacrimã amarã

e plânsul meu, e omul frânt

de-o moarte milenarã

 

 

iar eu încerc sã plec de-aici

o clipã şi e mult…

o viaţã înfundatã-n stânci

înmãrmuritul cult

 

 

sã mã înmormântezi aproape

e doar dorinţa mea

sã nu mã duci prea mult departe

în … non sens vita

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Suspine

 

în calea lacrimilor sumbre

nici o speranţã n-are sens

se desluşesc doar negre umbre

strãfulgerând un plâns intens

 

vãdita şansã nesperatã

precum şi tainica dorinţã

se vãd acum pãlind, secate

de-o crudã suferinţã

 

misterul tristului suspin

al visului de nicãieri

e doar plânsul cel divin

descãrcare de dureri

 

şi cauzele disperãrii

slujind mereu în conştient

ameninţã din nou, sãpãrii

unui pericol iminent

 

lacrimile se-nteţesc

inima în valuri plânge

şi cam tot ce-i omenesc

mie astãzi îmi ajunge

 

stau nebun şi mã gândesc

şi un dulce gând îmi vine

trebuie sã hotãrãsc

ori vreau moarte, ori suspine…

 

 

Eretis concordia

 

 

 

o masã apoasã izvorãşte dintr-însul

cu-atâta putere cã-mproaşcã pereţii

reziduu-alert, şi îi vine plânsul

cu o forţã de-oţel se destramã deodat’

şi vin şi se-adunã în stoluri, în cârduri, leşinaţi

ereţii…

 

 

şi cu ciocurile tari culeg rãmãşiţe

cu hranã s-adapã din palidu-i trup copt

reziduu-alert, şi-l doare şi se vaitã

şi simte cum carnea îi e sfâşiatã de tot

înghit cu salivã, se îneacã şi mor

ereţii…

 

 

dã ca sã ţipe, dar e sleit şi e zob

şi muşcat de oriunde se trage de pãr

greaţa-l ajunge şi la chinuri e rob

firmituri de sânge se-ncheagã pe gât

îşi muşcã şi limba şi i-o scurg de zãr

ereţii…

 

 

 

 

 

 

 

Moralã creştinã

 

 

şi existã Dumnezeu

ce mã mângâie pe creştet

şi îmi spune:

“fiul meu,

experienţã sunteţi voi

sunteţi voi, oamenii goi

într-un seamãn adunaţi…

şi priveşte-mã adânc

pe sub pleoapa ta înceatã

hai şi judecã acum

de e chin sau e rãsplatã

cãci tot mie mulţi v-aţi plâns

în mâhnirea mea profundã

ce e groaza unei lumi

nebunia vã inundã…

slab am fost în mila mea

şi visând la împlinire

eu v-am dat, da, nemurire

universul e al vostru

obsedaţi de el sunteţi

limitaţi de viaţa voastrã

orbi aţi fost şi rãmâneţi…

egoişti doar şi mişei

eul vã e înecat

voi de nimeni n-aveţi teamã

chiar de sunteţi toţi de-o mamã

 

sufletul v-a fost secat…

dezlegaţi-vã din lanţuri

descifraţi-vã voinţa

şi lipsiţi şi de nãravuri

cultivaţi-vã credinţa

eu voit-am sã mã bizui

printr-un reazem viguros

încercarea mi-e-ndelungã

pe un om prea credincios

înfãşat în foi de vatã

şi cu duhul preacurat

ascultat de lumea toatã

el vã fie împãrat…

darã spre mâhnirea mea

înãlţându-se spre voi

i-aţi tãiat din calea sa

şi l-aţi frânt ca pe-un gunoi

arãtându-vã necinstea

precum marea necredinţã

şi în marea de atei

ei au dat de biruinţã…

sã-ncercaţi cu disperare

suspinând prin plâns şi jale

sã descoperiţi misterul

deschizând o datã cerul, care

e o razã de hotar

mãrginind ascunse taine

îngrãdeşte mari mistere

universul milenar…

împliniţi-vã chemarea

şi canonul ce v-am dat

 

aprinzând iar lumânarea

ce v-o stinge-un necurat

cãci c-o lacrimã de rugã

şi iertare între voi

faceţi-l pe Satan slugã

aruncând în el noroi…

este vremea suferinţei

piedici multe vi s-au pus

dar de-aceea v-am dat viaţa

cu un dulce amar gust

cãinaţi-vã prin cântec

înãlţându-mi cugetul

sãvârşiţi apropierea

începând acum cu gândul

avântat spre nemurire

sufocaţi-vã-n iubire…

spiritul, al meu va fi

vã e toamna tinereţii

pe meleaguri risipi-va

semãnând puterea vieţii

desecaţi-vã deşertul

împânzit de goliciune

ce existã-acuma între

ale voastre minţi şi mine…

şi opriţi rãzboiul mare

ce va-ncepe negreşit

cãci meniţi rostogolirii

prizonieri veţi fi pieirii

şi neantului cumplit…

inima îmi e cãruntã

e târziu, eu sunt bãtrân

 

barba albã îmi ajunge

pân’ la piept, chiar lângã sân

nu mai pot sã vã veghez

şi de-aceea-ncredinţez

cã-ntr-o zi o sã urmez

gândul care nu-mi dã pace

o ispitã ce nu tace

eu spre voi m-oi îndrepta

şi uitând cine sunteţi

am sã fac ca sã aveţi

un sfârşit ce nu l-aţi vrea

moarte-n veci din partea mea…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pururi vie

 

 

cald îmi e şi frig înãuntru

îmi tremurã inima gheaţã

cã loc e de ger şi loc e de jale

în pecetea mea chinuitã.

sã vezi asupra-mi un munte imens

cum cade pe mine şi sfarmã

îmi crapã din trupul greoi

dar inima mi-o lasã întreagã.

din umbra zidurilor tari

se nalţã spre soare-o scânteie

simplã, adâncã, purtatã de vânt

în cer vrea sã steie.

se zbate în larg, obiditã

o inimã des încercatã

pe cât e de micã, pe-atât e de vie

în calea sa luminatã.

dar nu trece multã vreme

poate ani şi ani de zile

vântul straşnic se opreşte

iar sãraca stã sã cadã.

nimeni nu o mai susţine

iar pãmântul e aproape

o cãdere-nseamnã moarte

iar pe asta ea o ştie

cât sã fie cenuşie.

o durere împânzitã

o-nfãşoarã

ea pluteşte înc-un pic

 

aşteptând mereu sã moarã.

şi cãderea cea din urmã

încadratã în luminã

o coboarã-ncet în jos

fãrã simţ şi fãrã milã.

ea încearcã sã se-agaţe

şi sã prindã o tulpinã

însã soarta-i deja scrisã

 iarã ea ades se-nchinã.

dintr-odat’ se prãbuşeşte

pe o piatrã mult prea durã

pentru ea, inimã purã

şi o ploaie-atunci începe

ca sã spele

sângele ce va sã curgã.

dar în loc ca ea sã moarã

sã se facã praf de piatrã

simte cã trãieşte iarã

şi mai mult divinizatã.

cine-ar fi crezut, şi totuşi

şi-a-nceput o nouã viaţã

fãrã lacrimi şi dureri

s-a-ncãlzit, nu mai e gheaţã.

ea pãtrunde-n lumea care

graţie Fiului Sãu

e-mpânzitã în ascuns

mereu purã, mereu sacrã

nu o pot gãsi nici eu.

cald îmi e, şi frig înãuntru

îmi tremurã inima gheaţã

cã loc e de ger şi loc e de jale

 

în pecetea mea chinuitã.

sã vezi asupra-mi un munte imens

cum cade pe mine şi sfarmã

pãmântul e tare greoi

dar inima mi-o lasã întreagã.

frig îmi e acum aici

sub pãmânt, printre morminte

întuneric şi pustiu

dar mi-e cald pe dinãuntru

cãci descopãr taine sfinte.

nu-mi mai tremurã preasfânta

ce-a plecat de lângã mine

şi eu ştiu cã nu mai vine

şi-a cãrat destul osânda.

acum mândrã e în locul

ce-i dã raiul de mâncare

sãraca de ea, flãmânda…

nu ştiu încã ce-o sã fie

dar mi-e dor nespus de ea

o simt vag, o voi pãstra

în amintirea mea

pururi vie…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La noi

 

 

 

la rândul tãu în cartea mare

cu inimã de dor sã cerni

aşa e scris în lumea noastrã

sã fii uns înger şi sã dormi

 

 

şi ca din purã întâmplare

dintr-un coşmar într-alt sã vezi

aşa e scris în lumea noastrã

sã ştii din vis ca sã creezi

 

 

iar dac-o fi sã latre hunii

cu colţii de pãcat aprinşi

aşa e scris în lumea noastrã

tu cu evlavie sã-i stingi

 

 

senin şi cald tu sã-i iubeşti

şi sã-i mustrezi de omenie

aşa e scris în lumea voastrã

tu sã le faci o bucurie

 

 

 

 

La mormântul unui anonim

 

 

 

dramã sã fi fost şi poate

l-o fi plâns şi Dumnezeu

dar destine ca acesta

întâlnim acum mereu

 

 

punct şi de la capãt

pentru cei rãmaşi în viaţã

o sã-l uite lumea toatã

chiar şi cei acum de faţã

 

 

nori şi ploaie ce îngheaţã

pe mormântul lui greoi

prefãcându-se deodatã

într-o mantie de sloi

 

 

om a fost la fel ca noi

dar cu inima de piatrã

însã înaintea morţii

i-a fost grabnic retezatã

 

 

 

 

 

 

cã o viaţã a trãit

batã-L bunul Dumnezeu

dar cât a pãcãtuit

e prea mult şi e prea greu

 

 

respirând doar aerul

suferinţei celorlalţi

blestemat a fost de soartã

între miile de alţi

 

 

sfidând pravila creştinã

şi smintit fiind de-avere

a plecat dintre cei vii

fiindcã nu a mai avut ce cere

 

 

proscris lumii de sãraci

cea din care s-a clintit

intrã-n iadul de bogaţi

şi de-aici n-a mai ieşit

 

 

doar o lacrimã târzie

curge pustnicã la vale

se izbeşte de pãmântul

noroios bãtut de ploaie

 

 

 

ca sã plâng? nu, n-are rost…

e o pierdere umilã

iar coliva e de-ajuns

izvorâtã doar din milã

 

 

odihneascã-se în pace

om a fost doar ca şi noi

el aici pe veci va zace

toţi suntem la fel de rãi…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În aşteptarea ei

 

 

 

noaptea friguroasã se plimbã pe alei

pãşind greoi şi-agale pe frunzele de tei

tristã, şuierând un cântec doar de-al ei

noaptea friguroasã se plimbã pe alei

 

 

şi vântul încrispat îi ţine umbrã-n vid

mãturând în cale un neatent hibrid

ce vede el cã noaptea-i trecãtor timid

şi vântul încrispat îi ţine umbrã-n vid

 

 

pustiul cel de moarte de mânã el o ţine

sã nu cumva sã scape, sã afle ce e bine

şi-o însoţeşte-n tainã, ducând-o cãtre mine

pustiul cel de moarte de mânã el o ţine

 

 

şi o aştept sã vinã, cu trupul tremurând

a mã conduce-n tihnã, în bezna din pãmânt

sã mã îngheţe vântul, în valuri pustiind

şi o aştept sã vinã, cu trupul tremurând

 

 

 

 

 

Analogie

 

 

deschide-ţi pleoapa de plumb şi uitã-te

spre marea înfundatã

o cioarã trece iute-n zbor şi se aşeazã

pe fruntea-ţi asudatã

şoptindu-ţi largi şi largi ecouri de când

o pleoapã ce se uita deschis în zbor

spre-o cioarã asudatã ce

trecea peste marea de plumb iute

şi peste fruntea aşezatã

în largi şi largi ecouri ce şoptesc

de când e înfundatã

cioara ce se uitã cu pleoapa-n zbor

spre marea asudatã

de când deschide fruntea-ţi cea de plumb

o frunte înfundatã

ce iute trece spre largi şi largi ecouri

şoptindu-ţi aşezatã

cã fruntea ta-i o cioarã de când

marea aşezatã

îţi deschide-un zbor şi iute

îţi şopteşte asudatã

cum largi şi largi ecouri de plumb

trec şi se uitã

spre pleoapa înfundatã…

 

 

 

Revelaţie

 

de când priveam în gol, sleit

la îngeri rupţi în stele

un freamãt lin a apãrut

sã-mi spunã ce vor ele

 

nu a lãtra voiau, mi-a zis

cu ochii plini de lacrimi

un soi de crin ce a apus

de doruri şi de patimi

 

şi-mi îngâna aşa duios

concert de mandolinã

când coborî la noi, în jos

se prefãcu în zânã

 

ea îmi luã viaţa şi mi-o-ntinse

zâmbind cuceritor, pe-o sfoarã

eram albit şi tremuram

cu gând cã mã omoarã

 

şi totul mi se depãrtã

ca moartea sub picioare

eram prea tânãr, socoteam

sã-mi facã-nmormântare

 

mã chinuiam cu acest gând

cã n-oi mai fi vreodatã

şi mã simţeam crunt, atârnând

doar de un fir de aţã

 

 

 

neputincios, slãbit, cu groazã surdã-n mine

nu o vedeam ca pe-un cãlãu

era un mesager de bine

şi o iubeam în felul meu

 

deodatã vântul rãbufni

şi spulberã în cale

tot cerul mat, tot mâlul rãu

le mãturã-n rafale

 

iar preafrumoasei i se schimbã

în solzi de diavol pielea-i finã

şi colţi îi cresc, şi mã-ngrozeşte

şi ghiare-i ies din mânã

 

spre un cuţit se-aruncã-n van

rânjind înfricoşat, pãgânã

apucã sfoara şi mi-e clar

voi fi ucis de-o zânã

 

pãmântu-ntreg se zgudui

şi clopotele cântã

iar ciori în stoluri mã-nconjoarã

nici ploaia nu le-alungã

 

o razã-n soare s-a-nnegrit

şi luna stã sã plângã

un crin apus s-a veştejit

cu foc ei vor sã-l stingã

 

atunci o cioarã vine-n grabã

ea ciocul şi-l ascute

de-acel cuţit însângerat

vrea aţa a mi-o rupe

 

un urlet scap ca-ntr-un coşmar

aproape mi-e sfârşitul

mã bat în pieptu-mi plin de-amar

cãci sumbru vãd nimicul

 

o altã cale de-aş avea

o, Doamne, unde-i mila?

mai lasã-mi viaţa, -i sfoara mea

şi nu mi-o luaţi cu sila

 

voi preţui-o cum e ea

pe veci, de toţi, de toate

în suflet vreau sã-mi fie grea

iubirea spusã-n şoapte

 

ca flacãra mã mistuiam

şi-ardea pãcatu’-n mine

o clipã doar, şi-am înţeles

şi am ales de bine

 

surâsul cald, liniştea mea

speranţã vie-n trup aveam

şi ca un rege-nvingãtor

clãdeam în rai un nou Adam

 

 

 

acum trãiesc şi-aşa socot

privind agale-n zare

cã nu e una mai de preţ

ca viaţa ce nu moare…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Perfect simplu

 

 

 

te uiţi la orbi cum dibuie lumina

şi vezi doar un perfect mai simplu decât tine

nu e nicicând mai rãu, şi de-ar putea, ştii bine

s-ar închina şi-ar coborî cortina

 

 

tu ştii ce copt e fructul de-i oprit

şi chiar n-ai vrea decât sã-l guşti şi-atât

nu eşti mai mult decât un simplu amãrât

degeaba pari perfect când duhul l-ai gonit

 

 

aluneci în uitare cãlcând pe amintiri

nu-i chip ce nu-l striveşti, nici fapta ce-o alungi

de-ar fi perfectã mâine lumea-n care plângi

azi ar fi mai simplu sã nu vrei sã respiri

 

 

iar dacã timpul e mai preţios cândva ca noi

sã ne rugãm sã fim nisipul din clepsidra lumii

sã vinã sã se mântuiascã-aici pãgânii

sã ne sãrute-n gând plini de nevoi

 

 

 

 

Jertfa unui orb pentru iertare

 

durerea-mi tot curge în valuri sinistre

se zbate-n şiroaie de tâmple plesnite

dopatã se-ntreabã spre vestite lacustre

înecate de dor, de jale jertfite

 

seceta neagrã mã-nconjoarã cu ranã

în flãcãri de Meka şi tot nu-i ajunge

pârjolindu-mi convoiul de speranţe sumare

s-adapã cu lacrimi pastorale de sânge

 

veştejind idealuri mãreţe, tipic umane

îmi macinã adânc cu colţii puternici menirea

sãpând nemiloasã-n esenţa mea

ca o tânãrã leoaicã, nimicindu-mi iubirea

 

o iubire fireascã, în vals de luceferi cântatã

invitat de Enigel la dansul pãtimirii noastre

ne pierdem departe de lumea minatã

laşi fiind cã evadãm din dezastre

 

Crypto ne blestemã într-un dulce stil clasic

pe patul de moarte el cerşeşte otravã

însã nimeni nu-i curmã gelozia bolnavã

nici Teofan nu-l salveazã-n calitate de paşã

 

se roagã ciuperca, stoarsã-n genunchi de rugãciune

iar Iisus rãstignit pe o cruce strâmbã-L ascultã

trecând sãmãdãul vârtej îl sfarmã cu copita pe Crypto

gonind spre concertul de Bach ce-l frãmântã

 

aici îl aşteaptã o lume leproasã

el întârzie cãci toţi îl aşteaptã pe-alt Licã

unul mai ras, mai frezat, ca un fante

ce-şi poartã odrasla fãrã viaţã pe criptã

 

aici în mormânt adie copacii de plumb şi ciment

salcâmi ce sfãrmaserã ţeasta lui Licã

el coboarã şi tresare în cord şi de fricã

dând de un ros şi prãfuit testament

 

este un imn mucegãit în slove de artã

rãzbunarea supremã alor noştri de-o fiinţã

nãscutã-n vreme de rãzboi din cenuşã

şi purtând în braţe-o imensã credinţã

 

psalmi ce odihnesc în rondelul unor roze preasfinte de august

rostiţi cu patimã vie sara, pe deal

la o vorbã-ntre ciobani mioritici şi arhangheli de aur

sacrificându-l pe unul dupã un trist ritual

 

o floare albastrã-n pastel de primãvarã

mi-ar alina suferinţa greoaie

însã nu mai e mult şi aşa vreau sã cred

cã o s-o miruiascã de pãcate o ploaie

 

mã repet înadins spre a fi consistent

fiind orb, copil şi Moromete deodatã

doar o razã de pace mi-aş dori de la voi

cu milã de oameni şi conştiinţã curatã

 

un refren liric al poetului vostru

sã-ngânaţi uneori în tãcere

şi astfel a voastrã va fi grãdina Ghetsemani

sãrutându-I fruntea lui Iisus de-a nu piere

punându-I Mântuitorului pe creştet corola de minuni a lumii

îl va salva pe Iona, pe ritmuri de sonete

ne va primi pe toţi la El, Rãzvani sau Vidre

pãduri de spânzuraţi ce vor sã se îndrepte

 

c-al nostru-i paradisul, şi nu în destrãmare

ne-om revedea acolo, jertfindu-ne în horã

şi zdrobind baltaguri imense cu-o mânã

oricine-mi va fi frate, oricare-mi va fi sorã

 

enigma e capcana prin care-am decãzut

de mii de ani, din amintiri pãgâne

e şansa noastrã-acum, putem sã ne iertãm

prin sânge clocotind în rugãciune

 

de sunt strãin sau nu, pardon, sã am iertare

nu vreau la nici un geam sã bocãnesc

ştiu cã nu-i loc, iar lupta e prea mare

pentr-un pion cãlcat de cal firesc

 

dar sã vegheaţi de voi şi de nimicul vostru

nutrind un spirit bun şi visãtor

cãci nu-i nimic pierdut precum vã pare

eu vreau sã vã iubiţi pe toţi, şi-apoi sã mor

 

 

 

Rutinã

 

dar pentru tine-al nost’ copile

firimitura-i lungã

nu cã n-avem, dar nu se cade

şi viaţa e cam scumpã

 

tu nu fi trist, dar sã pricepi

cu mintea-ţi strãlucitã

cã doar şi apa o plãtim

şi o uscãm pe plitã

 

iar patu-n care dormi e mare

şi l-ai stricat de-atâtea ori

nu cã e vina ta, dar parcã

prea te-ai lungit între subsuori

 

de toate-ai vrut, de toate ai

noi ne spetim din greu

şi pentru asta ochii dã-ne

cã-s buni ca bibelou

 

sã vinã rudele la noi

şi sã ne râdã-n faţã

pãi te luãm şi din mormânt

şi-ţi mai curmãm o viaţã

 

iar orice-ai face e-n zadar

cu lanţuri vom ţine la tine

şi chiar de-i greu şi nu mai poţi

nimic nu va fi bine

 

Tehnologie modernã

 

 

 

eu… o panã de curent

sticlã-ntreagã pe jumate

firmituri dintr-o dreptate

inegal şi permanent

 

 

tu… un circuit închis

nu-i o ciob sã nu îl ştii

tinzi sã pleci de unde vii

virtualã-n paradis

 

 

noi… douã roţi fãrã rulmenţi

nici luminã nu voim

fãrã hranã ne iubim

virtuali dar permanenţi

 

 

 

 

     

 

 

 

Capãt de drum

 

nici o umbrã nu te-ncape

eşti atât de-ntunecat

fericirea ţi-i departe

la mezat

 

nimeni nu-i sã te aline

eşti prea slab şi amãrât

rugãciuni strângi lângã tine

doar atât

 

nu mai ştii sã mai respiri

eşti la capãt de puteri

te tot pierzi şi chiar te miri

cã mai speri

 

n-are timpul leac de tine

eşti cum n-am vrut sã te ştiu

te-a uitat în loc, strãine

iar târziu

 

nicãieri nu mai exişti

eşti gonit fãrã sã vrei

nu e cale ca sã scapi

de dorul ei

 

nici o umbrã nu te-alinã

eşti prea la capãt sã te ştiu

rugãciunile te-nchinã

doar târziu

 

 

 

Dor de tine

 

 

 

când nimeni sunt şi mi-i prea greu

vei şti cã ai plecat departe

dar lasã-mã atât sã-ţi fiu

cea mai frumoasã carte

 

 

când nu voi mai avea suflare

şi-o sã mã-nnec în ochii goi

mai lasã-mã sã cred în El

mãcar sã ştiu de noi

 

 

când totul e sã nu mai fie

şi orice fac doar tu exişti

tu sã mã laşi ce simt sã scriu

cu lacrimi mute-n anii trişti

 

 

şi când nimic nu e pierdut

cât încã totuşi ne avem

mai lasã-ne sã fim ce-am fost

e creştineşte sã-nviem

 

 

 

iar când va fi sã nu mai cred

sã vii la mine la mormânt

şi sã mã laşi sã-ţi dau iubirea

ce ţi-am purtat-o ca un sfânt

 

 

când cartea e şi parcã nu-i

şi amintirea-i vie

lasã-mã sã-ţi spun cã eşti

cea mai dragã poezie

 

 

de când tot uit sã mai trãiesc

e dor de tine

te las sã fii pe veşnicie

parte din mine

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Va urma

 

 

 

ştiam că n-o să ardă vântul

ce-a scuturat în grabă marea

credeam că mi-a uscat şi gândul

atât cât şi-a dorit chemarea

 

ştiam de toţi ce vor să pară

un frâu brodat de clovni cu har

de n-ar fi fost viaţa să moară

se despletea cerşind habar

 

pluteşti pe căi ce n-am călcat

mi-e greu să pot să nu te pierd

un freamăt mut de sărutat

şi-apoi să-ncep să te desmierd

 

de-aş fi ce nu-s aş vrea la fel să fiu

şi mort exist şi cred că tot sunt viu

să pot încerc dar n-am curaj să fiu

şi ce dac-am murit când eu de fapt sunt viu

 

urmează-ţi umbra-n palida mişcare

va fi la fel şi labirintu-i strâmt

alungă-ţi teama din orice desfătare

va fi la fel acolo în pământ

3 răspunsuri to “Alec’s Book”

  1. ce frumos si ce trist!…si lacrimi si zambete imi inunda ochiii imbatraniti de-acum…ooo,da…pupicul din adolescenta…mi-l amintesc,imi amintesc de tine.

  2. white rose Says:

    iarta-ma!imi cheltui timpul ce mi-a ramas,alinand durerea celorlalti…fortandu-ma sa cred ca sunt incapabila sa fac vreun rau unei persoane care ma indrageste,sperand ca in ultima clipa a vietiii mele nu voi simti dezamagirea ce ti-am pricinuit-o atunci.imi pare rau,ar fi trebuit sa-mi stapanesc furia si sa te ascult un pic.iarta-ma,te rog,ca nimic nu e mai cumplit decat lupta interioara!te-am iubit…in felul meu de femeie smintita,dar oricum meritai mai mult decat iubirea asta!
    te-am visat seara trecuta,apoi am dat peste blog-ul tau,cautand poezii,de fapt…ce prostie!
    nu urmaresc nimic,de aceea nici nu vreau sa spun cine sunt.

  3. white rose Says:

    nu sunt versurile mele. http://youtu.be/0hVzAiEafYw

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: