Nimic pe 23 de randuri

Un post intr-o si ca o zi de post… N-am chef de scris. Ma gandeam sa zic ceva despre romanii care evolueaza. How come? How long. Se satura de mamaliga si consuma covrigi in disperare. La inceput una-doua simigerii, acuma e plin. Sau despre cei ce-au scapat de politeturi si se tutuiesc in nes(im)tire. La inceput mai timizi si doar in cercuri restranse, acuma luandu-i de gat si la tranta pe aia cu parul carunt si cu sacul de ani in spate. Isi pun stampila pe niste excremente politice ca sa-i dirijeze si apoi se mira si se vaita ca iese o magaoaie afona, cu zdrentze de succesuri. Salbe de margele colorate asortate care nu se mai poarta, uitati-va la stiriste. Nu, n-am nici un chef. Nici inspiratie. As vrea sa scriu ca ma seaca ideea de a fi nevoit sa lasi bacsis undeva, la fel ca si plicul obligatoriu in halatul alb sau alte practici discrete de multumire. Sau ca imi repugna aia care cred ca-s mai cool daca se cufuresc pe limba romana, sau aia care isi dau cuvantul si apoi si-l iau inapoi… Praful in ochi iarasi e daunator, d’aia cred ca au inceput astia sa-si scoata ochelarii de soare pe strazi, cand te uiti dupa soare si nu e („azi il vedem si nu e” zicea Eminescu). Apropos, sa fie moda, da, sa fie, da’ cand ii vad pe aia vara cu fular la gat (ei zic ca-i esarfa) si cu tricou cu maneca scurta, imi aduc aminte ca nu m-am impartasit de multisor. Romanii nu se misca daca nu le iese ceva. Iar daca le arunci o promotie se calca in picioare sa o „imbuce”. Echivalentul strangerii mai multor somalezi intr-o cabina telefonica, cand le arunci un coltz alb. De paine. Inchei citand o cititoare (merge, nu va ingramaditi) de-a mea care spunea intr-un comentariu de pe blog, pentru a intari perfectiunea creatiei lui Dumnezeu: „Totul e la locul lui. Daca si narile ne erau in sus si nu in jos ce ne faceam cand ploua?”