jurnalul fericirii mele

ma inchin in fata emotiilor. pentru ca ele sunt cuvintele prin care sufletul ne vorbeste. si atunci cand o face, totul paleste in jur. se intampla extrem de rar ca emotiile sa ma copleseasca. atat de mult incat sa nu am reactie, sa cad in transa. e vorba de sentimente. care nu trebuie explicate, ci pur si simplu traite. e si asta o arta, chit ca-i moda veche…

dac-ar fi sa m-apuc sa scriu jurnalul fericirii mele, probabil ca as constata brusc ca nu mai am cerneala. sau as deveni deodata orb sau mut. astia au, pesemne, simturile cele mai dezvoltate, astia stiu mai bine ca oricare din noi ce inseamna viata. nu exista o reteta, nu exista o regula. pentru ca libertatea nu isi pierde vremea cu asa ceva. cineva spunea ca bunul suprem al omului nu e viata, ci libertatea. dac-ar fi asa, am fi morti cu totii…

se spune ca trenul trece o singura data in viata prin gara, si daca nu esti pe peron sa te urci la timp, pleaca si nu se mai intoarce. l-ai pierdut pentru totdeauna. e o posibilitate. dar realitatea e mereu alta, si de aceea exista o a doua sansa. realitatea spune ca trenul respectiv opreste in fiecare zi, in aceeasi gara, la aceeasi ora. pentru ca cineva acolo sus ne iubeste. ne da, dar nu ne baga si in traista…