O viata de om

Intotdeauna va exista in natura umana o limita. E dovada permanenta a vulnerabilitatii noastre, a dependentei de altceva, dincolo de ceea ce suntem si chiar de ce-am putea deveni vreodata. Oricat de puternici am crede c-am fi, oricat de unici si deosebiti ne-am dori sa fim, suntem izbiti de aceeasi conditie profana, de acelasi mecanism in fata caruia devenim neputinciosi orice am face. Cu siguranta nimic nu putea fi mai incitant decat misterul disparitiei noastre. Nici macar marea nemurire nu poate fi garantia vietii vesnice, a unei trairi frenetice, asa cum o poate face o amarata de clipa. Ba inca a fi nemuritor inseamna o moarte permanenta, o hipnoza din care nu mai poti iesi nici sa urli. „In masura in care aleg, exist. Daca nu aleg, nu exist”. Sclavii unor parametri trasati din start, incercam cu disperare sa ne identificam in variabile, sub pretextul ca „oamenii sunt diferiti in felul lor”. Speram sa fim altcineva, sa lasam ceva in urma pentru a fi reperati peste timp, peste spatiu, peste orice. Cand facem cunostinta cu moartea, realizam ca de fapt am fost niste simple constante, acelea care nu pot schimba sensul ci doar intensitatea. Intr-adevar, „elixirul vietii vesnice se va dovedi mai cumplit decat orice moarte”. Daca am incepe sa gandim asa, cu siguranta ca ne vom reorienta conceptiile, vom creste intensitatea, si vom da frau liber imaginatiei, a orice. Pentru ca „omul poarta raspunderea unei lumi ce nu e opera cuiva din afara, ci a lui insusi, si in care se inscriu deopotriva infrangerile ca si victoriile sale” (S.B)… Fapt sustinut deopotriva si de Dostoievski: „daca Dumnezeu nu exista, totul e ingaduit”. Noi alegem varianta de mijloc, cea in care nu ne asumam raspunderea desi credem in existenta unui Dumnezeu. De aceea acceptam limitarea ca pe o definitie ce ne reprezinta de la nastere si pana la moarte. Concluzia unui anumit program existentialist e ca „avem nevoie de celalalt, pentru ca existenta noastra sa devina fondata si necesara, abdicarea de la acest principiu atragand dupa sine esecul total, moartea”. Poate ca uneori cautam asta prea mult, dar in mod cert de si mai multe ori ne resemnam cu ce am gasit sau renuntam la cautare, doar pentru o moarte lenta, linistita, nedureroasa. Simtim cum destinul ni se decide fara noi, si ne intrebam ce putem face. Apoi se face noapte, inchidem ochii si asteptam sa-i deschidem intr-o noua zi. Si totul va fi la fel…

6 răspunsuri sa “O viata de om”

  1. Of of of, iar ai cazut in butoiul cu melancolie…
    E simplu de inteles sensul vietii: suntem pentru societate, ceea ce este celula pentru organismele vii. Extrapoland pentru Univers suntem doar praf de stele 🙂

  2. da, ai zis bine. of, e asa de simplu… 🙂

  3. p.s: comparatia cu celula pt organismele vii o stiam si o mai faceam si eu, e ok. si-atunci cine-i Dumnezeul nostru in situatia asta?

  4. exista o doctrina a sufletului binar, care incearca sa explice ‘sistemele ‘ de convingeri existente in religiile trecute si actuale. cam jumatate din omenire crede in existenta vesnica a unui rai si-a unui iad, iar cealalta jumatate – in reincarnare. si, intr-adevar, ce e dincolo? pentru ca asa cum cele 10 porunci sunt limitari ale libertatii noastre pentru a nu face rau aproapelui, asa si dogmele sunt limitari ale cunoasterii, avand la baza acelasi motiv. insa daca o iei si stiintific, tot nu gasesti un raspuns, pentru ca exista unele limite dincolo de care materia nu se mai explica prin materie, iar legile exacte devin relative. de fapt 😕 raspunsul va fi mereu unul subiectiv…

  5. … bun, si subiectivitatea ta in care jumatate se incadreaza ?

  6. alexandra Says:

    de curand am citit ‘istoria generala a diavolului’, de messadie – „Istoria este reprezentata doar de evenimentele reale, iar Diavolul n-a participat la nici un eveniment. El este chiar scandalos de absent in marile momente ale veacurilor din urma. Nimeni nu i-a vazut vreodata nici coada, nici coarnele, nici in timpul Revolutiei franceze si nici in octombrie 1917. Nu a fost zarit nici la Hiroshima, nici pe Luna, nici in laboratorul lui Pasteur, nici in bunkerul lui Hitler. Ne asteptam sa apara in Cambodgia, pe vremea lui Pol Pot, si la Sarajevo, atunci cand femei si copii mureau sub gloantele partizanilor din acelasi oras. Nu s-a vazut in toate acestea decat exprimarea patimilor omenesti, a libertatii si a demnitatii, a descoperirii intelectuale, precum si a urii, o ura cum animalul nu cunoaste, caci el nu e niciodata fiara: doar omul poate fi.” „Asadar, exista Diavolul cu adevarat? Nu este cumva o fantasma colectiva, „tapul ispasitor” primordial, pe seama caruia sunt puse toate pasiunile si pornirile condamnabile ale omului insusi? De la zeii mitologiilor greaca si romana, trecand prin demonii arhaici ai insulelor izolate din Oceania, de pilda, si ajungand pana la Raul absolut, fabricat si modelat continuu de unele religii actuale, Gerald Messadié abordeaza antropologic, sociologic si din perspectiva istoriei mentalitatilor geneza Diavolului si acea nevoie a omului de a-si nega responsabilitatea propriilor alegeri, de a-si declina vina si, in ultima instanta, de a se lasa patruns de groaza.”
    si tot asa se incearca sa se demonstreze existenta lui Dumnezeu….iar in subiectivitatea mea, aleg sa cred in Dumnezeu, chiar daca unii imi spun ca sunt limitata in gandire sau ca dumnezeul meu nu este cel adevarat. am ales sa cred asa cum altii au ales sa nu creada.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: